Acum 10 minute am ajuns acasa de la o intalnire cu fostul pizzer, Lucian. M-a sunat in seara asta si mi-a spus ca vrea el sa o cumpere, impreuna cu un alt prieten de-al lui, tot pizzer. Sincer, sper sa cadem de acord cu totii, sa ne intelegem si la pret, pentru ca as prefera sa las pizzeria pe mana lui decat pe mana unui strain. Il cunosc, e baiat bun, stie meserie, face pizza excelenta si are idei bune.
Ma simt ciudat sa nu mai vin acasa de la pizzerie. Marti seara, eram cu totii demoralizati. Era ultima zi cand luam comenzi, angajatii (cu noi in frunte) erau tristi, clientii erau curiosi.
Sunt trist pe de o parte si bucuros pe de alta parte. Trist pentru ca a fost o experienta frumoasa... am facut totul din nimic, am simtit sub ochii mei cum pizzeria creste, am simtit o oarecare evolutie, am pus suflet. Bucuros pentru ca am "eliminat" un important factor de stres, pentru ca sambata si duminica pot dormi pana la ora 14:00, pentru ca pot face un gratar in padure fara griji. Dorm altfel.
Intre timp, discutiile cu potentialii cumparatori par sa avanseze, zilele astea vom mai avea si alte discutii. Sper din tot sufletul ca, orice s-ar intampla, pizzeria sa ramana in zona, sa-si pastreze clientii si sa creasca... sa ajunga mare... poate nu ca Presto, dar macar ca Pikadilly. Sper ca Emo Pizza sa devina un nume greu.
Pana semnam actele de vanzare continui sa introduc bancuri pe site.
Acum vreau sa trag pe dreapta, ca e tarziu. Ciao.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu